Despre constiinta si cale

Constiinta lui Dumnezeu o avem cu totii, fara deosebire de rasa, etnie, cultura sau orice altceva ne diferentieaza. Ne-am nascut cu ea si ne insoteste intregul parcurs al vietii ce ne-a fost harazita. De ce insa, ar intreba orice om al logicii, in aceste conditii, ne inchinam la zei diferiti sau chiar la niciunul? Aici intervine Calea. Nu toti urmam aceeasi Cale. Ea este diferentiata de foarte multi factori ai realitatii fizice ce ne inconjoara, realitate ce este pentru majoritatea noastra, determinanta in a ne modela.
Am fost, pentru mult timp, intrigat de siguranta linistita a orthodoxului activ, practicant, ce imi transmitea fara loc de eroare, ca Dumnezeu este cel din credinta noastra, iar Calea spre El este una singura, Biserica. Nu reuseam sa inteleg de unde vine aceasta certitudine pe care orthodoxul activ o afiseaza si o enunta, fara a-mi oferi date concrete, dovezi explicite sau, macar, o demonstratie stiintifica. Am realizat relativ recent ca nici nu ar fi fost posibil. Pentru ca dimensiunea celor vazute prin “concret’, prin “experiment” sau “demonstratie stiintifica” difera de cea a celor vazute prin suflet, prin non-palpabil. Concretul este, evident, limitat, in timp ce constiinta lui Dumnezeu pe care o purtam in noi (mai mult sau mai putin vizibil) este infinita, sau chiar mai mult decat atat. Ceea ce noua azi ni se pare normal a fi judecat in cele patru dimensiuni, translatat in zona inspirationalului, devine non-materie, non-evidenta, nu poate fi descris, explicat, aratat, desenat. Nu il vedem, dar este acolo, supus unei singure legi – cea a lui Dumnezeu. Ca si paranteza, parcurgand acest gand, mi-a venit in minte superba metafizica a lui Eminescu din “azi o vedem si nu e”. Multi au fost tentati sa priveasca versurile “Lucefarului” prin prisma romantica si chiar fizico-relativista. Greutatea metafizicii insa, din capodopera eminesciana, este aproape fara precedent in literatura universala. Asta pentru ca penita lui Eminescu era o trecere in real a experientelor avute de acesta in infinitul sufletesc ce ne-a fost daruit.
Avem cu totii in noi, prin faptul ca suntem purtatorii constiintei lui Dumnezeu, la orice moment, ceea ce a fost, ceea ce este si ceea ce va fi. Ne place sa le numim (pentru ca vrem sa avem un termen care sa ne scurteze drumul gandului atunci cand vrem sa facem referire la ceva) trecut, prezent si viitor. Prin niste termeni abstracti incercam sa descriem ceva ce, de fapt, nu face parte din stiinta celor ce ne inconjoara. Prin ratiune reusim cu succes sa facem fata provocarilor fizicii atasate existentei noastre, dar, in acelasi timp, datorita aceleiasi ratiuni, ni se inhiba “ochiul sufletului”. Pentru ca ratiunea ce rezolva probleme ale fizicii este in stransa legatura cu dorintele noastre de ne fi mai bine, un “mai bine” pe care il definim prin confort, placere. Nu ca ar fi ceva rau in a le avea, in conditiile in care ne-am ingriji si de pastrarea nealterata a constiintei lui Dumnezeu din noi.

Azi-ul, multora le pare ciudat, pentru unii apocaliptic sau cel putin catastrofal. Dincolo de teoriile diverselor grupuri de gandire, realitatea perceputa este foarte clara. Din motive medicale, intreaga structura relationala a societatii a fost schimbata. Nu cred ca, dupa aceasta pauza fortata, vom mai putea privi la fel ca si inainte relationarea intre noi, oamenii. Dar, revenind la azi, din (voit) putina cantitate de informatie pe care o parcurg, reiese clar ca majoritatea coplesitoare a omenirii accepta, sustine si promoveaza izolarea, avand ca si reper decizional informatia stiintifica furnizata prin toate mediile existente. Au aparut incredibil de rapid “influencerii” “#stay home”, ce ne amintesc, din orice pozitie sau locatie din casa lor, ca nu trebuie sa iesim afara, nu trebuie sa ne intalnim unii cu altii. Un loc aparte in tot acest peisaj il ocupa relatia cu Biserica. Pentru ca ceea ce reprezinta Biserica, ca si fundament, este exact opusul a ceea ce ni se cere. ‘Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Ev. Matei 18:20) sunt chiar cuvintele Mantuitorului. Mergem la Biserica exact din acest motiv – sa fim mai multi adunati in numele Lui. Dar, azi, daca suntem mai multi adunati, se pare ca ne putem infecta cu un virus ce se transmite foarte usor de la unul la altul. Pare un fel de sah-mat dat Bisericii, fundatiei ei. Evident, sa nu mergem, sa nu ne strangem la Biserica este o directie gresita. Stiinta nu poate fi contrazisa, se bazeaza pe empiric, faptele vorbesc. Biserica insa nu este Stiinta. Biserica este suflet, inspirational, duh, este Credinta. Medical vorbind, slabanogul nu ar fi putut niciodata sa mearga pe propriile picioare. “Scoala-te. Ridica-ti patul si umbla” (Ioan 5:8) au fost cuvintele ce l-au vindecat. “Credinta ta te-a vindecat” (Matei 9:22) ii spune Matuitorul femeii grav bolnave. Judecata noastra, pe orice am baza-o, nu poate avea valoarea Adevarului lui Dumnezeu. Nu cred ca decizia noastra de a nu participa la Liturghie, orice ar avea la baza, stiintific sa nu, este una buna. Chiar si fara sa “gandim” de ce, orice rezultat am impartasi, ar trebui sa ne strangem cu totii in numele Lui. Nu cred ca am avea deloc de suferit. Dimpotriva…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

11 + 9 =