Cinci ani fara o luna. Atat de mult a durat. Dar s-a terminat, in sfarsit.
Am contestat in permanenta competenta franceza in a solutiona divortul a doi cetateni romani, nascuti si casatoriti in Romania, avand doi copii nascuti si crescuti in Romania.
Am fost condamnat de instantele romanesti pentru „rapire internationala de copii”. In sensul ca am rapit fetitele mele, dintr-o insula din Caraibe, unde au locuit cu mama lor cca. doua luni si le-am adus acasa, la Snagov, unde au trait sapte ani non-stop (fac o paranteza, spunand ca ma bucur extraordinar de mult pentru decizia instantelor in ceea ce o priveste pe d-na Anamaria Nedelcu. O tara trebuie sa-si apere cetatenii !).
Pe data de 17 iunie 2011 am intrat, pentru prima data in viata, intr-o sala de Tribunal. Eram chemat de catre fosta mea sotie, printr-o cerere de divort. Se petrecea in partea franceza a insulei St. Martin. Nu pot descrie niciodata turbulenta acelor momente. Perioada februarie 2011 – inceputul lui 2014 a fost cea mai urata perioada din viata mea. Uitandu-ma acum inapoi, nu ma regasesc acolo, mi se pare ca nu eu am trait acele momente. A fost ingrozitor !
Fosta mea sotie a deschis atunci, in iunie 2011, sirul unei lungi relatii intre mine si salile de judecata. Zeci de plangeri penale, denunturi, procese civile de toate felurile – in total peste 100 de actiuni. Nu imi venea sa cred ca, aproape saptamanal, primeam cate o noua citatie. Toate acestea cumulat cu sutele de articole in care „fosta” ma descria in cel mai epic mod cu putinta. Am fost trecut prin toate – de la violenta la amantlacuri, de la pierderi de sarcina la boli venerice, de la rapire internationala de copii la cereri pentru decaderea mea din drepturile parintesti. Sincer, atata mizerie nu am crezut ca pot trai. Dar, iata ca dupa cinci ani, pe terenul de joc ales de dansa si puternic contestat de catre mine, am scapat.
Pot spune ca decizia judecatorului din Basse Terre este una inteleapta, indreptata in special spre interesul copiilor mei. Datorita faptului ca nu pot iesi din casa, deocamdata, judecatorul a stabilit resedinta copiilor la mama. Din lectura deciziei, atat eu cat si avocatul meu francez, banuim ca resedinta copiilor ar fi putut fi usor stabilita la tata, in Romania, daca nu ma confruntam in aceasta perioada cu acest tip de restrangere a libertatii mele. (dar inteleg situatia in care ma aflu – eu si alti 23 de inculpati. Nimic nu este prea mult atunci cand numarul doi in stat „trebuie” prins in chingile penalului…).
Sper ca viata copiilor mei, a bunicilor lor, a mea, sa reintre in normalitate. Acum, fetitele mele vor putea veni in tara lor si isi vor revedea bunicii, verisoara, celelalte rude.