Zori sau Amurg ?

Desi ultimii ani m-au indepartat, incet dar sigur, de spiritul optimist, in aceasta dimineata, citind stirea despre alegerea britanicilor de a iesi din UE, am avut o usoara senzatie de satisfactie, de multumire. Nu fac parte din tot mai numerosul grup al euro-scepticilor. Daca ar exista un grup al euro-realistilor, acolo m-as regasi cu siguranta.

Ce inseamna pentru noi, romanii, acest brexit? Ce este de fapt acest brexit? Nimic altceva decat vointa unui mare imperiu, exprimata independent de vointa altora. Ar fi bine sa intelegem cu totii ca lumea nu va fi niciodata un mare teren de joaca al catorva „dregatori” „imbracati in piele de oaie”. Lumea a fost facuta, exista si va dainui compusa fiind din „neamuri”. In Evanghelia dupa Matei gasim: „Iată Fiul Meu pe Care L-am ales, iubitul Meu întru Care a binevoit sufletul Meu; pune-voi Duhul Meu peste El şi judecată neamurilor va vesti.” Noi, romanii, suntem un neam. Nu am nici cea mai mica indoiala ca toti cei care vorbesc romaneste, oriunde s-ar afla, simt puternic ca apartin neamului nostru. Nu mai avem taria si unitatea pe care o aveam pe vremea lui Decebal. Avem momente cand ne-o readucem aminte, dar se disipa repede inmuiata fiind de lupta fiecaruia de a se adapta unei societati moderne extrem de dinamice, ce incearca cu putere sa ne depersonalizeze. Suntem din ce in ce mai mult un numar, un nick-name, o imagine formata de altii, etc. O mare parte a societatii occidentale nu a reusit sa ramana inradacinata in ideea de neam. Generatie cu generatie au acceptat „luxul” oferit de societate, s-au inscris pe rand intr-un sistem matematic corect, dar cu siguranta indepartat de istorie, traditie, ideea de neam. Pentru a nu fi inteles gresit, subliniez ca sunt un sustinator al relatiilor deschise, oneste, constructive intre tari. Nu sunt deloc adeptul izolarii, nu cred in excesele nationaliste. Am prieteni din aproape toate regiunile lumii, de rase si religii diverse, cu care ma inteleg extraordinar, cu care discut orice subiect. Si cred in dreptul fiecarui neam de a-si defini directia pe care vrea sa mearga, indiferent de presupusul interes al altora. Nu cred in ideea de „jandarm mondial”, nu cred in forta armatelor (vizibile sau nu…) de a impune un lider unic al lumii intregi. Nu inteleg aceste intepaturi zilnice intre vest si est. Cred insa cu tarie in frumusetea noastra, a romanilor, ca neam. Chiar daca momentul este unul foarte dificil, prin faptul ca multi dintre noi, in cautarea unei eventuale vieti mai bune, trebuie sa traiasca, sa munceasca in tari straine, prin faptul ca aici, intern, nu reusim de mai bine de 25 de ani sa ne gasim linistea si sa incepem sa construim. Nu cred in arestari si catuse artificiale si nu cred ca este intamplator ca aproape toti romanii (probabil cu totii in viitorul apropriat) ce au avut/au un anumit nivel de relevanta sunt deja in inchisoare sau in drum spre. Cred ca trebuie sa ne definim un moment zero, sa plecam impacati mai departe pe drum si sa construim. Sa construim pe stanca, nu pe nisip… Avem nevoie de cineva care sa ne inspire si sa ne conduca in aceasta directie. Sa fie curat in toate actiunile lui, sa fie integral dedicat intereselor noastre. Despre aceste ganduri, mult mai detaliat, voi scrie in curand.

Asadar, zori sau amurg? Eu cred ca sunt zorii unei Europe noi si nu in amurgul ei. Astazi, 24 iunie 2016, de sarbatoarea Sanzienelor, traim o zi istorica. Sa nu credem in toate prorocirile nefaste pe care le propaga atat de multi „specialisti”. Sa avem Credinta si sa mergem inainte ca Neam. Sigur ne va fi bine !

Am divortat

Cinci ani fara o luna. Atat de mult a durat. Dar s-a terminat, in sfarsit.

Am contestat in permanenta competenta franceza in a solutiona divortul a doi cetateni romani, nascuti si casatoriti in Romania, avand doi copii nascuti si crescuti in Romania.

Am fost condamnat de instantele romanesti pentru „rapire internationala de copii”. In sensul ca am rapit fetitele mele, dintr-o insula din Caraibe, unde au locuit cu mama lor cca. doua luni si le-am adus acasa, la Snagov, unde au trait sapte ani non-stop (fac o paranteza, spunand ca ma bucur extraordinar de mult pentru decizia instantelor in ceea ce o priveste pe d-na Anamaria Nedelcu. O tara trebuie sa-si apere cetatenii !).

Pe data de 17 iunie 2011 am intrat, pentru prima data in viata, intr-o sala de Tribunal. Eram chemat de catre fosta mea sotie, printr-o cerere de divort. Se petrecea in partea franceza a insulei St. Martin. Nu pot descrie niciodata turbulenta acelor momente. Perioada februarie 2011 – inceputul lui 2014 a fost cea mai urata perioada din viata mea. Uitandu-ma acum inapoi, nu ma regasesc acolo, mi se pare ca nu eu am trait acele momente. A fost ingrozitor !

Fosta mea sotie a deschis atunci, in iunie 2011, sirul unei lungi relatii intre mine si salile de judecata. Zeci de plangeri penale, denunturi, procese civile de toate felurile – in total peste 100 de actiuni. Nu imi venea sa cred ca, aproape saptamanal, primeam cate o noua citatie. Toate acestea cumulat cu sutele de articole in care „fosta” ma descria in cel mai epic mod cu putinta. Am fost trecut prin toate – de la violenta la amantlacuri, de la pierderi de sarcina la boli venerice, de la rapire internationala de copii la cereri pentru decaderea mea din drepturile parintesti. Sincer, atata mizerie nu am crezut ca pot trai. Dar, iata ca dupa cinci ani, pe terenul de joc ales de dansa si puternic contestat de catre mine, am scapat.

Pot spune ca decizia judecatorului din Basse Terre este una inteleapta, indreptata in special spre interesul copiilor mei. Datorita faptului ca nu pot iesi din casa, deocamdata, judecatorul a stabilit resedinta copiilor la mama. Din lectura deciziei, atat eu cat si avocatul meu francez, banuim ca resedinta copiilor ar fi putut fi usor stabilita la tata, in Romania, daca nu ma confruntam in aceasta perioada cu acest tip de restrangere a libertatii mele. (dar inteleg situatia in care ma aflu – eu si alti 23 de inculpati. Nimic nu este prea mult atunci cand numarul doi in stat „trebuie” prins in chingile penalului…).

Sper ca viata copiilor mei, a bunicilor lor, a mea, sa reintre in normalitate. Acum, fetitele mele vor putea veni in tara lor si isi vor revedea bunicii, verisoara, celelalte rude.

Despre spatiu si timp

Aveti idee cat de mare este distanta intre libertate si catuse? In media cazurilor, in tara noastra ma refer, este de cca. 12 ore. Te trezeste dimineata, de obicei intre orele 6-7, un batut puternic in usa. Niste domni cu masti pe fata, neaparat de statura masiva, navalesc peste tine in casa. Sunt urmati de un domn procuror sau un ofiter de politie judiciara sau si si. Ti se comunica un mandat de perchezitie si ti se pune in vedere ca libertatea ta de miscare este restransa, in asa fel incat sa fii in permanenta in raza lor vizuala. Ti se dau doua ore pentru a-ti aduce un avocat, bineinteles, daca vrei asta. Apoi incepe calvarul. Casa iti este rascolita milimetric. Tot ceea ce are memorie electronica iti este luat. Documentele tale la fel. Apoi, dupa ce se termina perchezitia domiciliara, ti se arata un al doilea mandat. Cel de aducere. Este evident ca era nevoie ca statul sa cheltuiasca resurse importante pentru a se asigura ca nu te pierzi pe drum, ca nu fugi de el… Nu conteaza deloc lipsa antecedentelor, faptul ca nu esti acuzat de nimic ce presupune violenta. Foarte important este ca intre usa casei si masina, atunci cand iesi flancat de catre domnii ce poarta masti, sa fie cateva echipe tv.

Dupa drumul cu sirena si girofarul pornite ajungi la o alta usa. Cel mai des intalnita este cea pe care scrie DNA. Dar concurenta se agita puternic pentru a reduce din avans. Intre masina mascatilor si usa DNA, alte echipe tv.

In fata procurorului e simplu. Cel putin asa a fost in ceea ce ma priveste. Mi-a adus la cunostinta ca sunt suspect. M-a intrebat, plictisit, daca vreau sa dau declaratie. Bineinteles, am raspuns. Cunosc bine acest subiect si pot ajuta la aflarea/intelegerea adevarului. Nu am trezit interes, din contra. Mi-a spus ca stie tot ceea ce are nevoie, ca nu-i mai trebuie nimic. Si, uitandu-se in ochii mei, incercand un aer doct ce nu i-a iesit deloc, mi-a spus asa: „ani multi de puscarie… e grav… ” Importanta acelui moment, semnificatia celor rostite de catre procuror aveam sa le inteleg mai tarziu. Desi, recunosc, avocatul ce ma insotea le-a deslusit pe loc iar eu am refuzat sa cred.

A urmat, imediat, o noua hartie (existenta deja, asa ca prezenta mea acolo era doar o formalitate ce trebuia indeplinita…), prin care am fost transformat din suspect in inculpat.

Si, iar, o noua hartie. Ordonanta de retinere pentru 24 de ore (si aceasta hartie era deja scrisa, facea parte din plan…).

Asa de simplu este.

Acum, azi, vad mult mai limpede acele momente si le inteleg rostul. Nu voi comenta prea mult in ceea ce priveste fondul cazului. Voi insista insa pe zona procedurilor ce s-au desfasurat. Ca sa nu lungesc prea mult mica poveste si pentru a nu respecta planul clasic al unei naratiuni, voi porni cu sfarsitul (cel dorit de dansii, nu neaparat si cel realizat/realizabil). Si anume: Tariceanu trebuie sa cada. El este una din tinte. Celelalte vor aparea pe parcurs.

De ce am inceput cu posibilul sfarsit? Pentru a intelege cum functioneaza justitia directionata. Pentru a intelege ca ceea ce se intampla astazi in Romania este de o gravitate extrema. Iar inertia sociala, politica, economica nu lasa sa se vada pe loc efectul actiunilor de azi. El va fi resimtit din plin in urmatorii ani. Vom avea o societate bazata pe frica, pe denuntatori ce fac ceea ce fac doar ca sa scape ci nu din dorinta de a spune adevarul. Clasa politica va fi una total subjugata detinatorului cheilor de la catuse. Iar economia va avea doar patroni cetateni straini. Poate ca noi romanii vom mai putea vinde cate ceva in piata, dar si acest ceva va fi foarte bine definit si va trebui sa respecte zeci de norme venite de nici nu mai stii de unde. Deja capitalul autohton aroape a disparut, iar proprietarii lui sunt in puscarie sau in drum spre.

Sa revin. Intregul demers al anchetatorilor a fost directionat inspre a obtine ORICE pentru a-l incrimina pe CPT. Personal, am asistat la momente penibile, ce nu credeam ca pot avea loc intr-o institutie ce se bucura de peste 60% !!! din increderea populatiei. Dupa ce am fost tarat cu catuse la maini prin diverse locuri, dupa ce mi s-a spus clar ca nu au nevoie de nimic de la mine, am fost chemat (de cateva ori) pentru a face un denunt. Mi s-a spus ca nu sunt nici cel mai bun si nici cel mai rau din acest dosar, mi s-a spus ca el, procurorul, este cel mai bun prieten al meu in acest moment si ca am sa fiu uimit cate lucruri bune se pot intampla. Cei care ajuta actul de justitie beneficiaza de multe avantaje. Pe scurt, daca acceptam sa fac un denunt incriminator pentru CPT sau Steinmetz, astazi eram liber.

ZZ – ziua zero

Ideea de a construi un blog sau o alta varianta de exprimare online m-a bantuit de cca patru ani. Nu i-am dat curs, in principal datorita nu-ului ce mi-l spunea partea non-logica din mine. Fiecare noua incercare, provocare din viata mea a mai adaugat greutate in talerul numit decizie logica. Cel de-al doilea taler – decizia constiintei, a sufletului -, cel care imi inhiba dorinta de a forma un blog, a fost destul de putin alimentat in ultimul timp. Cred ca masa critica a hotararii de a fi prezent online a fost atinsa ieri, 1 iunie 2016. O imbinare de evenimente petrecute in aceasta zi m-a facut sa scriu aceste randuri, facandu-ma astfel prezent in uriasa si interesanta comunitate a celor care au ales sa se exprime pe internet.

Oameni apropiati mie, la care tin foarte mult, m-au sfatuit sa nu fac acest pas. „Limbajul lui Dumnezeu este tacerea” se spune. Si atunci de ce sa tulbur pe altii (si pe mine) cu diverse ganduri si idei scrise aici? Poate pentru ca „fiziologic” nu mai pot pastra in mine atat de mult. Poate si pentru ca altii pot gasi ajutor si le poate fi de trebuinta ceea ce scriu. Poate ca multi impartasesc aceleasi idei, pareri si aici poate fi un punct de intalnire al lor. Poate ca altii nu sunt deloc de acord cu ceea ce citesc aici, au alte pareri si, in masura timpului disponibil, voi putea clarifica unele aspecte.

Ca formatie, sunt mai aproape de zona reala decat de cea umana. Va trebui asadar sa-mi fie scuzat stilul si inteleasa modesta exprimare literara.

 

Doamne ajuta !