Despre „Sistem”
Citeam in aceste zile despre Sistem. Parcurgand de la Heiddeger/Nietzsche/Platon – filizofii, Newton/Einstein – matematicienii filizofiei naturii, pana la Tutea – vesnicul. Mintea mea ii apreciaza pe toti si le da tuturor punctaj aproape maxim. La Tutea insa, intervine acel „je ne sais quoi” ce ma face in mod clar sa-l asez pe primul loc. Un motiv ar fi si faptul ca niciodata nu m-am impacat cu ideea unei „ratiuni pure”. Si pentru ca Sistemele fizicii nu vor reusi niciodata sa fie unele „desavarsite”… Este (imi este) foarte clar ca Realul si Adevarul absolut nu pot fi vreodata atasate gnosticului, ele apartinand ab initio doar inspirationalului, ele fiind create ci nu compuse. Iar Creatia este doar aceea de la inceputuri, nimic de pe parcurs, oricat s-ar stradui, nereusind vreodata sa-i modifice „definitia”, „directia” si „obiectivul”.
Tutea spunea, daca am reusit sa retin corect ideea, ca Sistemul, definit filozofic, depinde de inspiratia celor ce conduc. Iata cat de adevarata este aceasta afirmatie astazi. O simtim pe propria piele.
Despre rugina
Un articol din presa internationala mi-a atras atentia. Un oras „mirific” din Elvetia a interzis fotografiatul, motivand intr-un mod ce nici macar nu merita amintit sau comentat ( https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/foto-orasul-european-unde-fotografiatul-este-interzis-737693 ). Au existat decizii chiar mai tampe decat aceasta, in lunga istorie a celor ce au idei… Nu pot totusi sa nu remarc cat de mult se indeparteaza Occidentul de ceea ce este natural, de lumina, de adevar.
Ceva mare va veni. Si va veni repede. Cand constiinta noastra este total acoperita de rugina, curatarea nu se lasa asteptata. Iar curatarea doare…
Statul
Demnitatea statului ar trebui sa fie suma demnitatiilor cetatenilor lui. Statul azi nu apara demnitatea cetatenilor lui. Suntem poate in cea mai scazuta pozitie a ultimilor 100 de ani, in ceea ce priveste demnitatea noastra. Atacurile romanilor la romani sunt, poate, fara precedent. Si, din pacate, fenomenul este in accelerata ascensiune.
Lider-ul nou nu mai are nevoie de aproape nici una dintre calitatile ce apartineau in mod aproape obligatoriu liderului traditional. Acest lider de tip nou este unul fabricat, impins de diverse grupuri inspre pozitia de interes, este „imbracat”, atat la propriu cat si la figurat, astfel incat sa cadreze cu ceea ce posesorul de stampila de vot doreste sa vada. Denaturand astfel pozitia de lider, prin difuzia in straturile inferioare ale aparatului de stat, intreg mecanismul este viciat. Astfel, dupa cum bine vedem astazi, meritul nu mai este conditie a promovarii, capacitatea intelectuala marita a devenit un inhibitor pentru a avansa in cariera publica, coloana vertebrala dreapta nu mai este deloc bine primita.
Stim bine, din testele psihologice facute in anii 90 (Justin Kruger si David Dunning, de la Cornell University), ca indivizii care au competente scazute nu numai ca isi supraestimeaza competentele, dar – si aici vedem cu claritate de ce am ajuns intr-o astfel de situatie – nici nu sunt capabili sa inteleaga competentele altora.
Daca as fi adept al teoriilor conspirationiste, as vedea in toata aceasta vasta munca de subrezire a statului prin schimbarea liderilor traditionali, autentici, puternici cu lideri de tip nou, ce poseda forma dorita dar fara de continut, o incercare de inlaturare a deciziei de interes national pentru a fi inlocuita de decizia „luminata” ce provine de peste mari si tari. Un fel de vasalitate adaptata la conditiile societatii de astazi. Dar nu sunt un adept infocat al acestui tip de abordare „antiglobalizare”, asa ca gasesc o mult mai simpla explicatie in insasi natura neamului nostru. Pur si simplu asa suntem noi. Sinusoida relatiei popor – conducatori, daca cineva ar desena-o intr-un grafic, am vedea ca nu are mari diferente de amplitudine si ar urma o cadenta cat de cat constanta, daca am pune pe axa X evolutia in timp. Bineinteles ca acum totul pare mult mai exagerat decat ceea ce citim in cartile de istorie. Dar este normal sa fie asa. Perceptia a ceea ce traiesti pe propria piele este mult accentuata fata de perceptia celor citite, iar in plus, deloc de neglijat, trebuie sa tinem cont si de imensul bombardament informativ la care suntem supusi, istoria umanitatii nemaicunoscand niciodata un astfel de volum de masa informativa. Viteza cu care comunicam, viteza cu care ne deplasam sunt factori ce influenteaza major perceptia si judecata noastra, nefiindu-ne inca clar ce urmari vor produce in constiinta colectiva si cum vor afecta dezvoltarea noastra atat ca indivizi singulari cat si ca indivizi membrii de grup.
Am strigat timp de 45 de ani „jos cenzura”, dorindu-ne sa putem comunica liber, sa putem scrie si vorbi, desena, sculpta, compune fara nici un fel de bariera. Dar nu am prevazut ca vom ajunge sa citim, sa ascultam, sa vedem, zilnic, cu sau fara voia noastra, mizerii greu de descris, orori ce ne fac rau, ce ne transmuta spre a fi indivizi superficiali, rai si izolati. Evident, cenzura de stat nu poate fi (re)introdusa, ea nemagasindu-si locul in acest tip de societate. Autocenzura in schimb, ar trebui sa fie suficienta pentru a ne gasi intr-un mediu informational de calitate. Numai ca, asa cum numele o defineste, AUTOcenzura se bazeaza pe insasi calitatea individului de a-si cenzura informatia ce o transmite. Caracterul informatiei publice depinde asadar doar de calitatea individuala a celui ce o produce.
Imi vine in minte o lectura mai veche, interesanta ca analiza si, mai ales, ca mesaj. Aplicabila cu usurinta societatii noastre actuale – “King rat” ( Regele sobolan), a lui Clavell.
Iertarea
Iertarea este, poate, cea mai nobila actiune a noastra. Iertarea adevarata, cea cu duhul din noi, are o valoare nemasurabila. Iertarea pe care noi o acordam, curat, fara a cauta orice alt fel de compensatie, este mai importanta pentru noi insine decat pentru cel/cei iertati. Daca uzitam logica, pare a ne invarti intr-un cerc vicios: o iertare bazata pe egoism nu are deloc efectul gandit de noi atunci cand o hotaram, iar iertarea curata nu are deloc „gandul” spre cel ce o savarseste ci doar inspre cel ce o primeste. Ca si iubirea, iertarea nu poate fi decat pura. Altfel, nu o putem numi iertare ci doar o manevra umana-sociala-economica-politica-etc.
Fiat justitia, et pereat mundus
Justiția uneia dintre cele mai mari democrații ale lumii, dacă nu chiar cea mai mare, se bazează pe sintagma numită „prezumția de nevinovăție”. În cazul nostru, aici în România, această noțiune a fost desființată de către acțiunile din justiție ale ultimilor ani. În cunoștință de cauză, fără niciun fel de eroare, pot afirma că la noi în țară se arestează sau se rețin persoane în mod abuziv. Iar acest lucru nu poate decât să ne întoarcă În timp pentru a retrai niște vremuri de care credeam că am scăpat definitiv. Avem nevoie de o Românie curată, o Românie curățată de corupție sau de practici ce nu au ce căuta într-o societate moderna, dar acest lucru nu se poate face prin abuz. Nu poți înlătura o infracțiune printr-o altă infracțiune.
Conștiința instituțiilor de ieri, a societății de ieri, trebuie uitată și trebuie ținut cont numai de conștiința instituțiilor de mâine, a noastră a tuturor românilor, de mâine. O amnistie morală trebuie aplicată. Este singura soluție. Iar această amnistie nu poate fi implementată, nu poate avea loc în lipsa unei conduceri fără pată a tarii, o conducere care să se ghideze in principal după tradiția noastră ca popor, ca neam, care să aibă ca principal interes România și românii.
Interesul national, cel al neamului nostru, nu este unul izolat geografic. Nu trebuie sa inchidem granite, sa nationalizam diverse, sa ne schimbam radical politica, relatiile externe. Din contra, putem intari aceste relatii, bazandu-ne insa pe un alt tip de abordare, una care sa includa si demnitatea si avantajul reciproc. Sa negociem pozitia noastra asa cum multi altii o fac. Sa aratam ca suntem UN popor, O tara, mandrii de istoria si trecutul nostru, mandrii de frumusetea pamanturilor noastre, mandrii de poetii, sculptorii, pictorii nostrii, de taranii cei greu incercati, de profesorii si de doctorii nostri de elita mondiala. Nu suntem un popor al cersetorilor in Europa si nu suntem un popor al hotilor in Regatul Unit sau in Franta. Am fost prost prezentati ca tara, ca popor si vina este si a noastra. Nu ne-am aparat, nu am aratat ceea ce suntem cu adevarat.
Despre Franta
Imi vine in minte „analiza” lui Cioran din „Despre Franta”. Nu am inteles niciodata daca este laudativa sau dimpotriva. Are insa o extraordinara surprindere a adevaratului ei caracter (al Frantei….), transformat subtil, la foc mocnit, in timp. Nu avea, desigur, cum sa surprinda Franta anilor nostri. Aceasta nu se mai regaseste deloc in analiza lui Cioran. Nu mai este Franta francezilor, Versailles-ul Regelui Soare nu mai este cu nimic reprezentativ, lasand in locul sau metroul parizian al „Regelui magrebian”.