Remus Truica Blog

Constiinta lui Dumnezeu o avem cu totii, fara deosebire de rasa, etnie, cultura sau orice altceva ne diferentieaza. Ne-am nascut cu ea si ne insoteste intregul parcurs al vietii ce ne-a fost harazita. De ce insa, ar intreba orice om al logicii, in aceste conditii, ne inchinam la zei diferiti sau chiar la niciunul? Aici intervine Calea. Nu toti urmam aceeasi Cale. Ea este diferentiata de foarte multi factori ai realitatii fizice ce ne inconjoara, realitate ce este pentru majoritatea noastra, determinanta in a ne modela.

Am fost, pentru mult timp, intrigat de siguranta linistita a orthodoxului activ, practicant, ce imi transmitea fara loc de eroare, ca Dumnezeu este cel din credinta noastra, iar Calea spre El este una singura, Biserica. Nu reuseam sa inteleg de unde vine aceasta certitudine pe care orthodoxul activ o afiseaza si o enunta, fara a-mi oferi date concrete, dovezi explicite sau, macar, o demonstratie stiintifica. Am realizat relativ recent ca nici nu ar fi fost posibil. Pentru ca dimensiunea celor vazute prin “concret’, prin “experiment” sau “demonstratie stiintifica” difera de cea a celor vazute prin suflet, prin non-palpabil. Concretul este, evident, limitat, in timp ce constiinta lui Dumnezeu pe care o purtam in noi (mai mult sau mai putin vizibil) este infinita, sau chiar mai mult decat atat. Ceea ce noua azi ni se pare normal a fi judecat in cele patru dimensiuni, translatat in zona inspirationalului, devine non-materie, non-evidenta, nu poate fi descris, explicat, aratat, desenat. Nu il vedem, dar este acolo, supus unei singure legi – cea a lui Dumnezeu. Ca si paranteza, parcurgand acest gand, mi-a venit in minte superba metafizica a lui Eminescu din “azi o vedem si nu e”. Multi au fost tentati sa priveasca versurile “Lucefarului” prin prisma romantica si chiar fizico-relativista. Greutatea metafizicii insa, din capodopera eminesciana, este aproape fara precedent in literatura universala. Asta pentru ca penita lui Eminescu era o trecere in real a experientelor avute de acesta in infinitul sufletesc ce ne-a fost daruit.

Avem cu totii in noi, prin faptul ca suntem purtatorii constiintei lui Dumnezeu, la orice moment, ceea ce a fost, ceea ce este si ceea ce va fi. Ne place sa le numim (pentru ca vrem sa avem un termen care sa ne scurteze drumul gandului atunci cand vrem sa facem referire la ceva) trecut, prezent si viitor. Prin niste termeni abstracti incercam sa descriem ceva ce, de fapt, nu face parte din stiinta celor ce ne inconjoara. Prin ratiune reusim cu succes sa facem fata provocarilor fizicii atasate existentei noastre, dar, in acelasi timp, datorita aceleiasi ratiuni, ni se inhiba “ochiul sufletului”. Pentru ca ratiunea ce rezolva probleme ale fizicii este in stransa legatura cu dorintele noastre de ne fi mai bine, un “mai bine” pe care il definim prin confort, placere. Nu ca ar fi ceva rau in a le avea, in conditiile in care ne-am ingriji si de pastrarea nealterata a constiintei lui Dumnezeu din noi.

Azi-ul, multora le pare ciudat, pentru unii apocaliptic sau cel putin catastrofal. Dincolo de teoriile diverselor grupuri de gandire, realitatea perceputa este foarte clara. Din motive medicale, intreaga structura relationala a societatii a fost schimbata. Nu cred ca, dupa aceasta pauza fortata, vom mai putea privi la fel ca si inainte relationarea intre noi, oamenii. Dar, revenind la azi, din (voit) putina cantitate de informatie pe care o parcurg, reiese clar ca majoritatea coplesitoare a omenirii accepta, sustine si promoveaza izolarea, avand ca si reper decizional informatia stiintifica furnizata prin toate mediile existente. Au aparut incredibil de rapid “influencerii” “#stay home”, ce ne amintesc, din orice pozitie sau locatie din casa lor, ca nu trebuie sa iesim afara, nu trebuie sa ne intalnim unii cu altii. Un loc aparte in tot acest peisaj il ocupa relatia cu Biserica. Pentru ca ceea ce reprezinta Biserica, ca si fundament, este exact opusul a ceea ce ni se cere. ‘Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Ev. Matei 18:20) sunt chiar cuvintele Mantuitorului. Mergem la Biserica exact din acest motiv – sa fim mai multi adunati in numele Lui. Dar, azi, daca suntem mai multi adunati, se pare ca ne putem infecta cu un virus ce se transmite foarte usor de la unul la altul. Pare un fel de sah-mat dat Bisericii, fundatiei ei. Evident, sa nu mergem, sa nu ne strangem la Biserica este o directie gresita. Stiinta nu poate fi contrazisa, se bazeaza pe empiric, faptele vorbesc. Biserica insa nu este Stiinta. Biserica este suflet, inspirational, duh, este Credinta. Medical vorbind, slabanogul nu ar fi putut niciodata sa mearga pe propriile picioare. “Scoala-te. Ridica-ti patul si umbla” (Ioan 5:8) au fost cuvintele ce l-au vindecat. “Credinta ta te-a vindecat” (Matei 9:22) ii spune Matuitorul femeii grav bolnave. Judecata noastra, pe orice am baza-o, nu poate avea valoarea Adevarului lui Dumnezeu. Nu cred ca decizia noastra de a nu participa la Liturghie, orice ar avea la baza, stiintific sa nu, este una buna. Chiar si fara sa “gandim” de ce, orice rezultat am impartasi, ar trebui sa ne strangem cu totii in numele Lui. Nu cred ca am avea deloc de suferit. Dimpotriva…

Asteptandu-l pe Zola

Cum sa ma exprim pentru a pastra rigoarea unui mesaj decent, elegant, dar pentru a da totusi frau liber si uriasei revolte pe care o simt citind despre ingrozitoarele evenimente din Olt?
Nu ca m-as considera unul din “initiatii” Sistemului in ceea ce priveste capacitatea tehnica de localizare/interceptare a unui telefon mobil, dar si ca orice simplu IT-ist ce traieste in Romania, sunt siderat de nonsalanta cu care diferite Institutii ale statului (atotputernic/e) incearca sa se disculpe pentru crasa lipsa de implicare. NU ! Nu non-capacitatea sau non-putinta tehnica sunt cele ce au dus la drama pe care o traim cu totii in aceste zile. Telefonul ce a sunat la 112 putea fi localizat cu precizie de centimetrii !!! Dar, si desprea asta vad ca se evita a se vorbi, vointa umana nu a existat ! Pentru ca asa s-a construit societatea noastra un ultimii multi ani. Toate resursele, tehnice si umane, sunt indreptate spre oamenii politici si oamenii de afaceri. Sunt ascultati, urmariti, santajati, pentru a nu se indeparta de “linia” ce trebuie urmata. Vorbesc in cunostinta de cauza. De cca 20 de ani sunt un astfel de subiect… Iar dupa 13 ani de la semnarea unui contract intre persoane private, sunt condamnat pentru ca (nedovedit) i-as fi spus unui domn ca “am pile si influenta”. Nu asta e important. Eu sunt doar unul, ce se disipa usor in marea masa a interesului social. De cand e lumea, justitia nu a fost, nu este si nu va fi perfecta. Justitia omului este facuta de om si serveste intereselor omului. Incepand cu 27 iunie (data pronuntarii pe fond in cazul penal din care fac parte) am primit foarte multe cereri de interviu, participare la emisiuni, etc din partea mass-media. Am ales sa nu ies deloc public, sa imi trag singur concluziile, sa incerc sa inteleg cum de a fost posibila o asemenea decizie. Si am inteles. Sistemul trebuia “spalat” de rusinea unor achitari pe linie, avand in vedere, si aici ajungem de fapt la ceea ce trebuie subliniat astazi, uriasele resurse pe care le-a alocat pentru a scrie configuratia politica si a indrepta rezultatul alegerilor in directia necesara. Ocult, fara mila, fara economia procesului in sine. Iar eu, pentru ca nu am colaborat deloc, pentru ca am fost rebel si am desconsiderat puterea reala a “combinatiilor” si a “influentei”, inca prezente in toate straturile institutiilor ce ar trebui sa faca dreptate, am platit pretul. Repet, eu, ca persoana, nu contez. M-am nascut, traiesc, am sa mor. Nerelevant in procentaje sau studii sociologice. Trebuie insa, imperativ, ca cei care manevreaza, manipuleaza, masluiesc sistemele statului, sisteme inventate pentru a salva oameni si pentru a le asigura o viata corecta, sa plateasca pentru crimele pe care le-au girat. Peste deja “clasicii” 50 se ani se vor sti mult mai in detaliu atrocitatile comise in acesti ultimi ani. Dar, nu suntem oare in stare sa devansam acest termen? PNL, PSD, USR, UDMR, etc sunt niste initiale ce rezoneaza diferit in fiecare dintre noi. Cu ideologii si planuri de viitor diferite. Dar, daca liderii acestor “initiale” sunt personaje de mare calibru politic, sa stea la o masa rotunda si sa defineasca cele cateva directii strategice de urmat pentru ca Romania sa fie ceea ce (aproape) cu totii ne dorim.
Poate ca, desi ar fi fost infinit mai bine sa nu fi avut niciodata loc, intamplarea din Olt poate fi un “colonel Dreyfus” al Romaniei, in ceea ce priveste reformarea unor structuri.

Poate ca se vor scoate de la secret milioanele de pagini ce vor arata unde este de fapt localizata adevarata coruptie si unde au fost cheltuite uriasele resurse financiare ale contribuabilului roman. Poate ca actualul serviciu de informatii va reusi sa scape, cu adevarat, de metehnele celui vechi.

Faptul ca avem o societate sfartecata de conflicte, a ajuns sa nu mai mire pe nimeni. Ne-am obisnuit cu scandalul politic aproape zilnic, nu mai tresarim la apritia pe tv a “breaking news-ului” – aceasta categorie atat de rar intalnita acum zece-cincisprezece ani dar atat de prezenta astazi. Ideologia, ce ar trebui sa fie liantul unui partid politic, a fost inlocuita de promisiunea fara acoperire fata de alegator si de santajul financiar sau/si penal in ceea ce priveste evolutia, accederea in cadrul partidului sau, daca este cazul, in cadrul guvernului si a institutiilor statului. Este evident ca am involuat dramatic in ultimii multi ani (ma feresc sa dau o cifra, pentru a nu se specula un anumit partizanat…) in ceea ce priveste societatea politica dar si cea “civila” in ansamblul ei. Poate ca niciodata in istoria ultimilor 28 de ani nu am fost atat de slab reprezentati si atat de prost vazuti, atat in Europa cat si in restul lumii. Lipseste proiectul de tara, lipseste avantul social inspre a construi, nu mai avem liderul de urmat ci unul majoritar desconsiderat. Nu cred ca avem de-a face cu o vina clar definita si clar apartinatoare unui om, unui partid, unui grup. O sa las sociologii sa defineasca mai bine relationarea dintre noi, ce a dus la o astfel de societate. Ar putea fi un studiu interesant de realizat si, de ce nu, de folosit, daca vom avea sansa unor adevarati conducatori de tara.

Am vazut cu ochii mei, timp de multi ani, la nivelul cel mai inalt al ei, modalitatea pragmatica, extrem de eficienta, a constructiei unui “proiect politic”, de catre/cu ajutorul unor mercenari ai consultantei internationale si interne. Am vazut cum un om politic, bun la origini, poate fi usor indreptat spre zona negativa a atacului la persoana, a santajului de mai multe tipuri, a discursului distructiv, desi el nu se regasea deloc in acea zona, fiind predispus spre constructie reala, spre dialog impaciuitor si spre gasirea in comun, indiferent de apartanenta politica, a celor mai bune solutii. Liderul actual nu mai are nevoie, din punctul de vedere al managemantului modern de campanie politica, de idei sau carisma, de un crez ce il face sa urmeze un anumit drum fara a ceda compromisurilor majore. Este suficient sa urmeze un traseu bine si strict definit de catre altii, persoane cu care nu empatizeaza (in cele mai multe dintre cazuri), traseu format din evenimente provocate, de regula in zona stirilor negative. O matematica adaptata savant pentru a urmari si a atinge scopul propus, insoteste “candidatul” pe toata perioada misiunii. In functie de cifrele sondajelor efectuate, de cele mai multe ori nepublice, se ajusteaza directia prin crearea sau eliminarea unor puncte de interes de pe traseu. Candidatul a ajuns astfel un pion al unei stiinte exacte, ce il ajuta sa cucereasca pozitia dorita. Pe bani foarte multi si cu sufletul vandut. Strategia este doar una pe termen scurt si nu are deloc de-a face cu binele tarii sau, dupa caz, al comunitatii deservite.

O intrebare fireasca ar fi: pai bine, in aceste conditii, cum de mai suntem in picioare, cum de mai existam ca tara, ca natie, ca popor? Raspunsul este foarte complex si, probabil, imposibil de dat in totalitate. In mare parte, daca am transmuta spiritul romanilor de acum 100 de ani in Romania de azi, raspunsul ar fi ca nu mai existam ca tara (asa cum intelegeau ei atunci notiunea de tara), ca nu ne mai recunoastem ca natie, dar ca inca avem inima unui popor. Desigur ca acea conjunctura internationala favorabila (prabusirea Imperiului Rus si a celui Austro-Ungar, conjunctura de la sfarsitul primului razboi mondial, etc), actiunile regelui Ferdinand si ale reginei Maria, inegalabila si eficienta diplomatie a lui Ionel Bratianu, au ajutat la crearea unei Romanii Mari la 1 dec 1918. Dar ceea ce a contat in mod decisiv a fost unirea in suflet a poporului nostru, ce nu mai putea suporta despartirea ce i-a fost impusa. A fost poate momentul de varf al afirmarii sentimentului nostru national.

Iata ca la 100 de ani de atunci, notiunea de tara si popor nu mai include neaparat o stricta delimitare in interiorul unor granite fizice. Un autentic sentiment national a devenit acum cel putin desuet, cei ce inca-l poarta fiind considerati nationalisti. Frumosul proiect european, al unei uniuni de tari, este transformat de cate unul sau altul intr-un proiect de cucerire sau dominare a tarilor. E adevarat ca nu prin modalitate armata, dar la ce ar mai folosi asa un efort cand metodele inteligent aplicate sunt mult mai eficiente?

Revenind insa la “oile noastre”, ca sa fiu in ton cu un foarte simpatic ministru de resort, iata ca un eveniment major va avea loc in curand. O consultare nationala la care poporul nostru trebuie sa dea un raspuns. O singura intrebare cu un singur raspuns. Nu stiu cat de mult conteaza din punct de vedere procedural, al infapturirii justitiei, raspunsul pe care poporul roman il va da. Va fi insa examenul extrem de dur, ora adevarului, in ceea ce priveste existenta noastra ca neam. Acum, pe 6 si 7 octombrie 2018 (poate ca nu intamplator vom vota chiar de Sfantulu Apostol Toma), la 100 de ani fara 54 de zile de la Marea Unire, vom afla daca am supravietuit ca neam. Avem o istorie incredibila pe aceste pamanturi ce formeaza azi Romania. Am fost aproape permanent atacati, jefuiti, ucisi, ni s-au luat copiii pentru a lupta in osti straine, am fost scut in fata popoarelor barbare pentru ca acestea sa nu ajunga in occident, in Europa luminata. Noi am murit oprindu-i, in tot acest timp vestul Europei dezvoltandu-se in liniste, crescandu-si copiii fara grija razboiului cu triburi sau popoare ale orientului ce cautau noi teritorii de cucerit, de jefuit. Este nedrept sa avem astazi statutul dezonarant pe care ni l-au lipit de frunte si este dureros sa asistam la oprobiul ce ni-l dedica. Dar…
Am calatorit mult, foarte mult prin Europa si prin lume. Ramanand insa in zona Europei, am observat cateva aspecte interesant de amintit. Iata ce avem noi si ei nu mai au:
i) avem bisericile pline in timpul liturghiei, oriunde pe teritoriul tarii noastre;
ii) avem tot poporul in strada, in jurul bisericilor, de sarbatoare Invierii. Noi chiar respectam Invierea, o simtim in suflet, indiferent de ceea ce suntem in restul anului, indiferent de cat de mult ne uram sau ne injuram unul cu altul. De Inviere suntem toti prezenti, unul langa altul si ne iertam unul pe altul, aprindem lumanarea de la cel de langa, chiar daca se poate nimeri ca acesta sa fie “dusmanul” nostru in restul timpului;
iii)inca mai avem acele gospodarii frumoase, simple, ale taranilor autentici, cei neatinsi de “progres”. Cei de la care cumparam cateodata branza aceea atat de gustoasa, facuta dupa metoda lor traditionala, veche de sute de ani, sau rosii, ardei, vinete “cu gust”
In Europa vestica bisericile sunt goale. De Paste nu exista aceasta comuniune pe care noi o traim aici. Notiunea de “la tara” a disparut.
Suntem singurul popor din Europa ce nu si-a schimbat, major, granitele. Chiar daca astazi avem teritorii ce lacrimeaza dorind sa faca din nou parte din trupul caruia apartineau, ca neam am ramas aici. Nimic din istorie nu ne-a mutat sau anihilat. Vizitand Romania, Papa Ioan Paul al doilea a spus despre tara noastra ca aici se afla Gradina Maicii Domnului. Poate ca stia ceva Sfintia Sa, ceva ce noi simtim in interiorul nostru dar nu stim sa exprimam, sa “traducem”.

Despre „Sistem”

Citeam in aceste zile despre Sistem. Parcurgand de la Heiddeger/Nietzsche/Platon – filizofii, Newton/Einstein – matematicienii filizofiei naturii, pana la Tutea – vesnicul. Mintea mea ii apreciaza pe toti si le da tuturor punctaj aproape maxim. La Tutea insa, intervine acel „je ne sais quoi” ce ma face in mod clar sa-l asez pe primul loc. Un motiv ar fi si faptul ca niciodata nu m-am impacat cu ideea unei „ratiuni pure”. Si pentru ca Sistemele fizicii nu vor reusi niciodata sa fie unele „desavarsite”… Este (imi este) foarte clar ca Realul si Adevarul absolut nu pot fi vreodata atasate gnosticului, ele apartinand ab initio doar inspirationalului, ele fiind create ci nu compuse. Iar Creatia este doar aceea de la inceputuri, nimic de pe parcurs, oricat s-ar stradui, nereusind vreodata sa-i modifice „definitia”, „directia” si „obiectivul”.

Tutea spunea, daca am reusit sa retin corect ideea, ca Sistemul, definit filozofic, depinde de inspiratia celor ce conduc. Iata cat de adevarata este aceasta afirmatie astazi. O simtim pe propria piele.

Despre rugina

Un articol din presa internationala mi-a atras atentia. Un oras „mirific” din Elvetia a interzis fotografiatul, motivand intr-un mod ce nici macar nu merita amintit sau comentat ( https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/foto-orasul-european-unde-fotografiatul-este-interzis-737693 ). Au existat decizii chiar mai tampe decat aceasta, in lunga istorie a celor ce au idei… Nu pot totusi sa nu remarc cat de mult se indeparteaza Occidentul de ceea ce este natural, de lumina, de adevar.

Ceva mare va veni. Si va veni repede. Cand constiinta noastra este total acoperita de rugina, curatarea nu se lasa asteptata. Iar curatarea doare…

Statul

Demnitatea statului ar trebui sa fie suma demnitatiilor cetatenilor lui. Statul azi nu apara demnitatea cetatenilor lui. Suntem poate in cea mai scazuta pozitie a ultimilor 100 de ani, in ceea ce priveste demnitatea noastra. Atacurile romanilor la romani sunt, poate, fara precedent. Si, din pacate, fenomenul este in accelerata ascensiune.
Lider-ul nou nu mai are nevoie de aproape nici una dintre calitatile ce apartineau in mod aproape obligatoriu liderului traditional. Acest lider de tip nou este unul fabricat, impins de diverse grupuri inspre pozitia de interes, este „imbracat”, atat la propriu cat si la figurat, astfel incat sa cadreze cu ceea ce posesorul de stampila de vot doreste sa vada. Denaturand astfel pozitia de lider, prin difuzia in straturile inferioare ale aparatului de stat, intreg mecanismul este viciat. Astfel, dupa cum bine vedem astazi, meritul nu mai este conditie a promovarii, capacitatea intelectuala marita a devenit un inhibitor pentru a avansa in cariera publica, coloana vertebrala dreapta nu mai este deloc bine primita.
Stim bine, din testele psihologice facute in anii 90 (Justin Kruger si David Dunning, de la Cornell University), ca indivizii care au competente scazute nu numai ca isi supraestimeaza competentele, dar – si aici vedem cu claritate de ce am ajuns intr-o astfel de situatie – nici nu sunt capabili sa inteleaga competentele altora.
Daca as fi adept al teoriilor conspirationiste, as vedea in toata aceasta vasta munca de subrezire a statului prin schimbarea liderilor traditionali, autentici, puternici cu lideri de tip nou, ce poseda forma dorita dar fara de continut, o incercare de inlaturare a deciziei de interes national pentru a fi inlocuita de decizia „luminata” ce provine de peste mari si tari. Un fel de vasalitate adaptata la conditiile societatii de astazi. Dar nu sunt un adept infocat al acestui tip de abordare „antiglobalizare”, asa ca gasesc o mult mai simpla explicatie in insasi natura neamului nostru. Pur si simplu asa suntem noi. Sinusoida relatiei popor – conducatori, daca cineva ar desena-o intr-un grafic, am vedea ca nu are mari diferente de amplitudine si ar urma o cadenta cat de cat constanta, daca am pune pe axa X evolutia in timp. Bineinteles ca acum totul pare mult mai exagerat decat ceea ce citim in cartile de istorie. Dar este normal sa fie asa. Perceptia a ceea ce traiesti pe propria piele este mult accentuata fata de perceptia celor citite, iar in plus, deloc de neglijat, trebuie sa tinem cont si de imensul bombardament informativ la care suntem supusi, istoria umanitatii nemaicunoscand niciodata un astfel de volum de masa informativa. Viteza cu care comunicam, viteza cu care ne deplasam sunt factori ce influenteaza major perceptia si judecata noastra, nefiindu-ne inca clar ce urmari vor produce in constiinta colectiva si cum vor afecta dezvoltarea noastra atat ca indivizi singulari cat si ca indivizi membrii de grup.
Am strigat timp de 45 de ani „jos cenzura”, dorindu-ne sa putem comunica liber, sa putem scrie si vorbi, desena, sculpta, compune fara nici un fel de bariera. Dar nu am prevazut ca vom ajunge sa citim, sa ascultam, sa vedem, zilnic, cu sau fara voia noastra, mizerii greu de descris, orori ce ne fac rau, ce ne transmuta spre a fi indivizi superficiali, rai si izolati. Evident, cenzura de stat nu poate fi (re)introdusa, ea nemagasindu-si locul in acest tip de societate. Autocenzura in schimb, ar trebui sa fie suficienta pentru a ne gasi intr-un mediu informational de calitate. Numai ca, asa cum numele o defineste, AUTOcenzura se bazeaza pe insasi calitatea individului de a-si cenzura informatia ce o transmite. Caracterul informatiei publice depinde asadar doar de calitatea individuala a celui ce o produce.

Imi vine in minte o lectura mai veche, interesanta ca analiza si, mai ales, ca mesaj. Aplicabila cu usurinta societatii noastre actuale – “King rat” ( Regele sobolan), a lui Clavell.

Iertarea

Iertarea este, poate, cea mai nobila actiune a noastra. Iertarea adevarata, cea cu duhul din noi, are o valoare nemasurabila. Iertarea pe care noi o acordam, curat, fara a cauta orice alt fel de compensatie, este mai importanta pentru noi insine decat pentru cel/cei iertati. Daca uzitam logica, pare a ne invarti intr-un cerc vicios: o iertare bazata pe egoism nu are deloc efectul gandit de noi atunci cand o hotaram, iar iertarea curata nu are deloc „gandul” spre cel ce o savarseste ci doar inspre cel ce o primeste. Ca si iubirea, iertarea nu poate fi decat pura. Altfel, nu o putem numi iertare ci doar o manevra umana-sociala-economica-politica-etc.

Fiat justitia, et pereat mundus

Justiția uneia dintre cele mai mari democrații ale lumii, dacă nu chiar cea mai mare, se bazează pe sintagma numită „prezumția de nevinovăție”. În cazul nostru, aici în România, această noțiune a fost desființată de către acțiunile din justiție ale ultimilor ani. În cunoștință de cauză, fără niciun fel de eroare, pot afirma că la noi în țară se arestează sau se rețin persoane în mod abuziv. Iar acest lucru nu poate decât să ne întoarcă În timp pentru a retrai niște vremuri de care credeam că am scăpat definitiv. Avem nevoie de o Românie curată, o Românie curățată de corupție sau de practici ce nu au ce căuta într-o societate moderna, dar acest lucru nu se poate face prin abuz. Nu poți înlătura o infracțiune printr-o altă infracțiune.
Conștiința instituțiilor de ieri, a societății de ieri, trebuie uitată și trebuie ținut cont numai de conștiința instituțiilor de mâine, a noastră a tuturor românilor, de mâine. O amnistie morală trebuie aplicată. Este singura soluție. Iar această amnistie nu poate fi implementată, nu poate avea loc în lipsa unei conduceri fără pată a tarii, o conducere care să se ghideze in principal după tradiția noastră ca popor, ca neam, care să aibă ca principal interes România și românii.
Interesul national, cel al neamului nostru, nu este unul izolat geografic. Nu trebuie sa inchidem granite, sa nationalizam diverse, sa ne schimbam radical politica, relatiile externe. Din contra, putem intari aceste relatii, bazandu-ne insa pe un alt tip de abordare, una care sa includa si demnitatea si avantajul reciproc. Sa negociem pozitia noastra asa cum multi altii o fac. Sa aratam ca suntem UN popor, O tara, mandrii de istoria si trecutul nostru, mandrii de frumusetea pamanturilor noastre, mandrii de poetii, sculptorii, pictorii nostrii, de taranii cei greu incercati, de profesorii si de doctorii nostri de elita mondiala. Nu suntem un popor al cersetorilor in Europa si nu suntem un popor al hotilor in Regatul Unit sau in Franta. Am fost prost prezentati ca tara, ca popor si vina este si a noastra. Nu ne-am aparat, nu am aratat ceea ce suntem cu adevarat.

Despre Franta

Imi vine in minte „analiza” lui Cioran din „Despre Franta”. Nu am inteles niciodata daca este laudativa sau dimpotriva. Are insa o extraordinara surprindere a adevaratului ei caracter (al Frantei….), transformat subtil, la foc mocnit, in timp. Nu avea, desigur, cum sa surprinda Franta anilor nostri. Aceasta nu se mai regaseste deloc in analiza lui Cioran. Nu mai este Franta francezilor, Versailles-ul Regelui Soare nu mai este cu nimic reprezentativ, lasand in locul sau metroul parizian al „Regelui magrebian”.

Raul este limitat in timp, nu poate dainui. Nu are capacitatea de a rezista „a la long” si se disipa in timp pana la pieire. Nu putem pune semn de egalitate intre cele doua notiuni – „bine”si „rau”. Binele a fost creat si are caracteristicile „Facerii”, pe cand „raul” a aparut la un moment dat, prin alegerea noastra, a oamenilor. Este asadar din start un dezechilibru major in ceea ce priveste puterea si menirea lor. Observam (sau ni se pare) totusi ca „raul”  este mai prezent, mai activ si mai intens decat „binele”. Este insa doar o chestiune de perceptie, nu este adevarul. Incerc sa explic: natura noastra, a oamenilor, este strict una buna, pozitiva. Este ceea ce am primit atunci cand Dumnezeu ne-a creat. Este vesnica si nu poate fi in niciun fel extrasa din noi. Asa cum ne-am obisnuit cu trupul nostru cel trecator, ce ne pare perfect normal asa cum il cunoastem, la fel avem si obisnuinta „binelui”. Daca trupul este vatamat dintr-un motiv anume, daca ne accidentam la sport sau daca pur si simplu capatam o boala, ne doare si ne strica linistea ce o aveam sanatosi fiind. Vatamarea apare brusc, este intensa si o „apreciem” cu mult peste ceea ce este ea cu adevarat.

Suferinta precede trezirea constintei. Este o conditie necesara dar nu si suficienta. Ea blocheaza anumite supape „rele” ale constintei noastre, blocheaza sinapsele ce alcatuiesc sistemul gandurilor vatamatoare. Nu este insa de ajuns pentru a ne trezi. Trebuie ca si noi sa facem voit, constient, niste pasi inspre aceasta trezire.

Se spune ca „mintea este ochiul sufletului nostru”.

Ma intreb cat de confortabil se va simti Presedintele Trump in momentul in care va intelege ca Presedintele roman l-a folosit intr-un mod ce mie mi-a produs un mare sentiment de jena, pentru a-si regla businessul personal la el in tara… Oare cata incredere va mai acorda dl. Trump Romaniei atunci cand va descoperi ca a primit cu zambetul pe buze, onest si deschis, la el acasa, chiar “Establishmentul” impotriva caruia a luptat in campania sa presedintiala? Ca unii romani, fie ei si sasi, au o mare usurinta in a se adapta conditiilor prezentului, fara a tine seama sau a se raporta la o ideologie ori, macar, la o linie determinata de ei insasi la un moment dat, asta este binecunoscut. Dar neverosimila lipsa de informare a administratiei de la Casa Alba nu o pot pune decat pe seama timpului scurt ce s-a scurs de la preluarea puterii, neavand inca ocupate toate pozitiile necesare unei bune informari.

Sa fie oare coruptia – sau mai bine zis anticoruptia – ceea ce defineste astazi Romania ? Sa fie asta singurul subiect ce trebuia adus in fata celui mai puternic Presedinte al lumii ? Sa fie oare dl. Hot-Pantazi-news portavocea presei de calitate din tara noastra? Cei initiati in ale Romaniei ultimilor ani stiu cu siguranta raspunsul. Dar acestia sunt foarte putini. Restul, cei ce de fapt conteaza cu adevarat, sunt manipulati intr-un mod ce nu poate fi calificat nici macar ca fiind unul abject.

In ce zona a deontolgiei profesionale se incadreaza exprimarea: “some politicians – what we call the Bucharest swamp” (niste politicieni romani – ceea ce numim mlastina de la Bucuresti)?  Exprimare facuta pe peluza Casei Albe… !!! Nu slaba “inglieza” a reporterului, sau limbajul corporal negativ-expresiv al omului mediocru, vor ramane in istoria acelei clipe – cum ar spune un jurnalist binecunoscut. Va ramane mesajul cu care Soros ne-a spalat creierul de atat de multi ani – lupta romanului cu romanul.

Atat de dezamagit sunt… Tocmai ii scrisesem unui prieten de mare expunere media, unul dintre cei mai inteligenti si carismatici oameni pe care i-am cunoscut: “Tare miscarea… Intru gandirea mea naiva, poate ca asta ar putea fi semnul pentru o reconciliere nationala. Un start curat si puternic, cum n-a reusit nimeni dupa ’89. Bineinteles, daca nu exista deja un „plan” de care noi „naivii” nu avem cum sa stim. Eu inca mai sper…”. El mi-a raspuns: “Sa speram deci ”. Asta se intampla cu patru ore inainte de dezamagirea de la Casa Alba. Am presimtit parca.

Presedintele Iohannis avea nevoie ca de aer de aceasta intalnire ce a avut loc astazi. Dar nu pentru Romania si nu pentru a ajuta neamul nostru cel atat de chinuit in aproape toate epocile, ci pentru a-si reface punctele pierdute in sondaje si pentru a legitima ceea ce va urma sa faca impreuna cu detinatorii adevaratei puteri din Romania: construirea unei drepte politice prin distrugerea/faramitarea stangii existente.

Probabil ca interesul american in zona noastra va fi bine reprezentat pe viitor, ca si pana in prezent de altfel. Nici nu ma indoiam ca, din acest punct de vedere, era singurul outcome posibil al intalnirii Trump – Johannis. Sa vedem daca si interesul romanesc in zona noastra va fi si el bine reprezentat…

Acestea fiind timpurile,

Doamne ajuta !

Acest scurt articol de mai jos l-am scris in cateva minute de „inspiratie”, dupa ce am urmarit prima aparitie a lui Sebi Ghita cel fugit. Era 31 decembrie 2016. Pana azi nu l-am publicat, poate dintr-o anumita teama de a nu supara… Dar astazi, un eveniment din viata personala m-a facut sa hotarasc a nu-mi mai fi teama si de a promova, cu orice risc, adevarul. Iata cele scrise atunci:

 

Never say never

Am simtit-o prima data in decembrie 2004. Eram la sediul din Baneasa al PSD, alaturi de Adrian Nastase. Tocmai se incheiasera alegerile prezidentiale si urma sa se anunte exit-poll-ul. Pana spre ora 7 seara, un procent impresionant al oamenilor cu greutate in diverse domenii de activitate, dar mai ales din zona de business, incercau sa faca orice acrobatie posibila lor pentru a fi vazuti la fata de catre candidatul cu cele mai mari sanse. In toata acea zi nu m-am simtit deloc confortabil. Nu reuseam sa gasesc o explicatie logica, in afara emotiei ce, automat, se face simtita in astfel de momente. In jurul orei 19, multi din cei prezenti au disparut. Informatiile ce aparusera il dadeau castigator pe Traian Basescu. Iar “pragmatismul” oamenilor cu greutate le fredona acestora unicul refren cunoscut in astfel de situatii: “the winner takes it all”. Am vazut cum inghesuiala de neconceput din jurul lui Nastase se transforma accelerat intr-un dezolant spatiu gol. A venit momentul exit-poll-ului, Basescu a vorbit primul, castigase. Iar in spatele lui, la televizor, am zarit figurile super fericite ale catorva din cei ce pana mai adineuri erau in primul rand al inghesuielii din jurul lui Nastase. A vorbit si dansul. In spatele lui, inafara de mine, mai erau inca doi colegi de cabinet…

Se spune ca noi oamenii, am fost cu totii daruiti la nastere cu cele trei memorii: memoria trecutului, memoria viitorului si memoria lui Dumnezeu. Prima este evidenta pentru noi toti, a doua insa se spune ca, desi o avem in noi, nu ne-a fost la toti dezvaluita, pentru ca nu am fi putut-o gestiona. Au existat oameni carora le-a fost dezvaluita, celor ce au atins sau s-au apropiat mult de sfintenie. Noi, restul, nu avem cum sa privim viitorul cu ochii firescului. Pentru noi este ascuns, noi ne facem griji, construim in diverse moduri, in speranta ca ne va fi bine. Cred insa ca avem scurte momente in care simtim ca ceva nu este deloc bine, ca va avea urmari rele pentru noi. Cred ca ni se ingaduie cateodata sa simtim in prezent proiectia nefasta in viitor a faptelor sau evenimentelor ce le traim. In decembrie 2004 eu am simtit ca am intrat cu totii, tot neamul nostru romanesc, in Zodia Raului.

Multi dintre putinii ce citesc aceste randuri nu au avut si probabil nici nu vor avea acces in rarefiata zona a puterii politice. Ar fi vazut cu ochii lor cum micile jocuri personale sunt infinit mai importante decat interesul celor multi, al celor pe care, de fapt, ii reprezinta. Nu doar la noi este asa. Noi doar am importat. Ceea ce la noi se pedepseste penal – traficul de influenta spre exemplu, in prima democratie a lumii se numeste lobby si reprezinta o activitate pe baza careia America a reusit sa devina prima putere economica a lumii.

Schimbarea unei societati nu poate fi facuta peste noapte. Tabieturile anilor 1990-2004, bune sau rele, nu puteau fi schimbate in cativa ani. Basescu a fost laborantul ideal ales pentru a accepta si a proceda la experimentul prin care societatea noastra a trecut pana azi, incepand cu 2005. Faimoasa tema a anticoruptiei, cu care de altfel a si castigat alegerile, nu a facut altceva decat sa distruga ideea de libertate a omului si sa ajute la cresterea accelerata a unui SISTEM directionat si coercitiv. Bineinteles ca oamenii se bucura sa ii vada pe cei puternici, pe cei bogati, in catuse. Este “uman” sa te bucuri de raul altuia, mai ales daca acela poseda ceea ce tu nu ai reusit sa ai. Iar spectacolul asa zisei lupta anticoruptie exact pe asta s-a concentrat. Doar naivii si necititii pot cadea in plasa atent inodata de catre “experti”, a tezei insanatosirii unei tari prin excesul de catuse. Spectacolul de moment este garantat, dar efectul pe termen lung este devastator pentru societatea in cauza. Scopul scuza mijloacele nu se poate niciodata aplica atunci cand libertatea noastra este afectata. Franco, Musolini, Hitler, Stalin sunt exemple cunoscute de catre toata lumea, ale euforiei de moment ce a dus la genocid.

Trump a castigat fara echivoc Presedintia Americana. Dar Sistemul nu il vrea. A inceput din primele zile de la anuntarea victoriei, sa joace murdar si sa incerce cu orice pret intoarcerea rezultatului. MoveOn, pe bani foarte multi, s-a organizat exemplar si a scos pe strazile marilor orase americane, minoritatile ce se doreste a ne conduce pe noi, majoritatea.

PSD a castigat fara echivoc alegerile generale din Romania. Dar Sistemul nu il vrea. Un Presedinte semi-prezent/implicat/interesat, incearca sa se joace cu votul romanilor. Convingerile Domniei Sale (bazate desigur pe orice altceva decat pe legea noastra fundamentala – Constitutia) sunt prioritare fata de alegerile poporului. Poate ca ma pripesc, dar am sentimentul ca inca nu s-a incheiat Zodia Raului. Desi, 11 decembrie 2016 ar fi fost un pretext perfect…

Sunt subiectiv in acesta analiza. Dar stiu ca inclin balanta (ca si cei ce au votat, de altfel), in favoarea celor ce aduc pacea sociala, a celor ce nu cauta razbunare si nu doresc fragmentarea de orice fel a Romaniei. A celor ce au suficienta minte si suflet pentru a intinde mana chiar si oponentilor politic, atunci cand este vorba de interesul nostru ca natie, ca popor, ca tara europeana. Stiu sigur ca ei nu vor trada si vor incepe sa construiasca ceea ce au promis.

Imi doresc mult ca zilele urmatoare sa scriu un nou titlu: Zodia Binelui